Cei Pierduți
Cei Pierduți sunt o grupare de motocicliști care duc o viață retrasă și independentă. Conflictele armate dintre facțiuni îi privesc rareori, în mare parte din cauza naturii grupării lor: dorința de libertate și dragostea pentru motociclete.
Sunt, fără îndoială, cea mai pașnică facțiune, deși asta nu înseamnă deloc că sunt prietenoși.
Cei Pierduți pe hartă
Baza Celor Pierduți
Istoria Celor Pierduți
Majoritatea membrilor actuali ai Celor Pierduți făceau parte cândva dintr-o veche gașcă de motocicliști din Stab City, care număra inițial treisprezece oameni.
Gruparea fusese pe punctul de a se destrăma din cauza pierderii unității de altădată și a diferențelor mari de vârstă dintre membri. Vârstele lor variau între 18 și 60 de ani.
Gașca se împărțea tot mai mult într-o „generație veche” și o „generație nouă”.
Membrii mai tineri promovau renunțarea la regulile tradiționale, individualismul și nesăbuința, în timp ce motocicliștii mai în vârstă rămâneau fideli obiceiurilor statornicite de-a lungul multor ani, atât în comportament, cât și în înfățișare.
Totul s-a schimbat când o explozie a zguduit Human Labs.
În acel moment, întreaga generație veche gonea ca de obicei pe drumurile prăfuite de țară, când în depărtare a răsunat o explozie puternică, iar pe cer s-au ridicat nori de fum.
Au simțit imediat că ceva nu era în regulă.
Au întors și s-au grăbit înapoi la locul unde se adunau de obicei cu restul găștii.
În pubul local, jurnaliștii relatau deja la televizor despre incidentul înfiorător și explicau cât de periculoasă era situația.
Generația veche era formată din cinci bărbați în toată firea, dintre care doi erau oameni ai naturii experimentați, cărora le plăceau expedițiile în sălbăticie și supraviețuirea departe de civilizație.
Și-au uitat repede vechile neînțelegeri cu generația tânără.
Acum le era viața în joc.
Cei doi experți în supraviețuire au preluat în mod firesc conducerea.
I-au organizat rapid pe ceilalți și le-au explicat ce provizii trebuiau strânse mai întâi.
Gașca a convenit să se reîntâlnească în același loc peste câteva ore.
Din fericire, fiecare membru s-a întors la ora stabilită.
Membrii mai tineri, printre care și doi adolescenți, deveneau tot mai agitați cu fiecare minut care trecea și păreau aproape de panică.
Totuși, calmul și încrederea sinceră ale motocicliștilor mai în vârstă s-au dovedit contagioase.
Și așa a început noua lor călătorie.
La început, motocicliștii s-au retras în munți, unde era mult mai ușor să evite contactul cu zombii.
Și-au instalat tabăra lângă un lac mic și făceau de pază pe rând.
Au supraviețuit cu proviziile aduse, completându-și hrana cu fructe de pădure, fructe sălbatice și animale mici prinse în capcanele puse de jur împrejurul perimetrului.
A trecut o lună.
Vremea s-a răcit treptat, iar liderii au hotărât că e timpul să meargă mai departe.
Doi dintre motocicliștii mai în vârstă au plecat primii în recunoaștere.
Când s-au întors cu o mică rezervă de benzină trasă de la o benzinărie abandonată, restul grupului s-a pregătit și el de plecare.
Îi aștepta o călătorie lungă în căutarea unui adăpost.
Pe măsură ce treceau prin orășele și așezări, își dădeau tot mai mult seama că infecția se răspândea mult mai repede decât își imaginaseră vreodată.
Devenea, de asemenea, dureros de evident că autoritățile pierduseră complet controlul asupra situației.
Motocicliștii au cutreierat mult timp deșertul în căutarea unui adăpost, trăgând benzină oriunde mai rămăsese.
Însă rezervele de combustibil se topeau rapid.
Nu se zărea niciun loc potrivit în care să poată supraviețui o perioadă îndelungată, mai ales iarna — și mai ales în plină apocalipsă zombi.
În cele din urmă, au luat o decizie care avea să le hotărască viitorul:
își vor construi propriul adăpost.
Firește, să construiască ceva complet de la zero le-ar fi luat prea mult timp, le-ar fi cerut un efort enorm și i-ar fi expus unor pericole inutile.
Așa că au hotărât să găsească un loc existent, care să poată fi refăcut și adaptat nevoilor lor.
Nu au stat mult pe gânduri.
Aproape imediat și-au amintit de un vechi service auto unde își reparau regulat motocicletele înainte de epidemie.
Era relativ mic și amplasat ideal.
Era suficient de departe de oraș ca atacurile zombilor să fie rare, dar nu atât de departe încât să nu-i poată ajuta pe alți supraviețuitori care s-ar fi putut afla prin apropiere.
Când motocicliștii au sosit să inspecteze locul, și-au dat repede seama că atelierul fusese pur și simplu abandonat în grabă.
Au început să plănuiască cum să-l transforme în noua lor bază.
Prima lor prioritate a fost perimetrul.
Au scotocit împrejurimile după tablă, ardezie, grinzi de lemn, ciment și orice altceva i-ar fi putut ajuta să ridice o barieră solidă de apărare împotriva zombilor.
Construirea chiar și a celui mai elementar nivel de protecție a durat câteva săptămâni.
După aceea, motocicliștii s-au ocupat de interior.
Au început prin a face cât mai mult loc, aruncând vechiturile inutile și tot ce nu mai putea fi reparat.
Un șopron înghesuit de lângă atelier era plin de tot felul de obiecte abandonate.
Printre ele, motocicliștii au avut norocul să găsească un set de scule, câteva lopeți solide cu care se puteau apăra de zombi, o canapea stricată și chiar un generator vechi pe benzină.
Au hotărât în unanimitate să transforme șopronul, acum eliberat, în spațiu de locuit.
Motocicliștii au acoperit ferestrele prin care trăgea curentul cu material textil și au astupat crăpăturile din pereți cu foi de placaj.
După ce au terminat toate lucrările de izolare a noii lor case, membrii grupului au putut în sfârșit să se odihnească.
Cu dor de vremurile de altădată, motocicliștii au început până la urmă să facă scurte ture prin împrejurimi.
Într-o zi ploioasă, au observat ceva neobișnuit pe drum:
un convoi militar fusese oprit de un grup mare de zombi.
Motocicliștii au hotărât să urmărească situația de la distanță, temându-se că soldații și-ar putea îndrepta armele nu doar spre zombi, ci și spre ei.
La început, militarii s-au descurcat fără mari probleme cu morții vii.
Însă zgomotul împușcăturilor a atras și mai multe creaturi.
Înainte ca soldații să se poată regrupa, au fost inevitabil copleșiți și au devenit hrană pentru hoardă.
Lângă cadavre rămăseseră puști de asalt, iar vehiculele conțineau cel mai probabil și alte arme și provizii de care foștii lor proprietari nu mai aveau nevoie.
După ce au cântărit cu atenție riscurile, motocicliștii au hotărât să aștepte până când o parte dintre zombi se vor îndepărta.
Apoi aveau să recupereze tot ce le putea fi de folos.
Exact asta au și făcut.
Spre căderea nopții, după ce o parte din hoardă se îndepărtase considerabil, motocicliștii au început operațiunea de recuperare a proviziilor.
Ploaia torențială și întunericul le erau deopotrivă aliați și dușmani.
În ciuda riscurilor enorme, motocicliștii au rămas neobservați și au reușit să recupereze tot ce aveau nevoie:
arme de foc pentru fiecare membru al grupului, o mică rezervă de medicamente, muniție, câteva veste antiglonț și niște rații militare.
Această descoperire le-a crescut considerabil șansele de supraviețuire.
Acum se puteau apăra mult mai eficient împotriva zombilor și puteau vâna animale mai mari pentru hrană.
La început, nu toți membrii găștii știau să mânuiască o armă de foc, dar problema a fost rezolvată repede prin antrenamente comune prin păduri.
Atunci și-au dat seama motocicliștii că venise vremea să facă un nou pas înainte ca și comunitate.
Ca să lase în urmă vechile conflicte și neînțelegeri, au hotărât că aveau nevoie de un nou început.
Acesta a marcat nașterea facțiunii cunoscute drept Cei Pierduți.
O amenințare nouă rezolvase o problemă veche.
Deveniseră din nou o familie.
După șase luni de trai izolat, Cei Pierduți au început să întâlnească alte grupuri de supraviețuitori.
Și-au dat seama că, pentru a-și îmbunătăți calitatea vieții, trebuiau să participe activ la rețelele comerciale care se dezvoltau între comunitățile de supraviețuitori.
Le-au oferit celorlalți tot ce știau să facă:
reparații de vehicule, muncă fizică și carne uscată.
Astăzi, la zece ani de la începutul apocalipsei, Cei Pierduți evită de regulă conflictele cu străinii, cu excepția celor care le afectează relațiile comerciale.
Firea lor profund independentă îi ține departe de majoritatea confruntărilor inutile.
De asemenea, acceptă rareori membri noi.
Chiar și atunci când cineva este primit în rândurile lor, este aproape întotdeauna pentru că împărtășește aceleași pasiuni:
dragostea de libertate, adrenalina...
și motocicletele, desigur.
Semne distinctive
Cei Pierduți au câteva trăsături ușor de recunoscut.
Motocicliștii preferă haine din materiale rezistente, care nu se fac zdrențe după ce gonesc cu viteză mare.
Ținutele lor includ de obicei blugi sau pantaloni de piele, maiouri și tricouri cu trupe rock sau cranii, geci negre de piele, bandane și căciuli negre tricotate care îi apără de vânt.
Părul lung, bărbile și mustățile sunt, de asemenea, frecvente printre ei.
Particularități și comportament
Spiritul frăției, al libertății și al adevărului stă la baza filozofiei unui adevărat motociclist.
Acesta se opune tentațiilor consumerismului, materialismului și ipocriziei.
Pentru un motociclist, motocicleta e întotdeauna pe primul loc.
Tot restul vine după — inclusiv dragostea și familia.
Tip de comportament: neutru.
Fapte interesante
În trecut, Cei Pierduți au jucat un rol decisiv în istoria Commonwealth.
Nu doar că i-au salvat pe membrii acesteia de la moarte sigură, ci i-au și ajutat să câștige rapid recunoaștere și influență în rândul celorlalte facțiuni.