Săgețile
Săgețile sunt cea mai nemiloasă și mai disciplinată facțiune din întreaga Pustietate. Datorită vastei lor experiențe militare, sunt strategi pricepuți, însă alianțele și relațiile prietenești nu îi interesează.
Săgețile țin mai presus de orice la un singur lucru: banii.
Îi vor ajuta bucuroși atât pe locuitorii orașului, cât și pe oamenii din Pustietate — dar numai pentru prețul potrivit.
Săgețile pe hartă
Baza Săgeților
Istoria Săgeților
Pricepuți și cu sânge rece.
Oameni pentru care cuvântul „principiu” își pierde orice sens în clipa în care în ecuație apar „banii”.
Cândva erau membri ai companiei militare private Arrows.
Acum sunt pur și simplu Săgețile.
Înainte de apocalipsă, serviciile lor erau foarte căutate atât în Statele Unite, cât și în străinătate. Au luat parte la numeroase conflicte armate, acumulând o vastă experiență de luptă și învățând să elaboreze strategii militare eficiente.
Mercenarii și-au petrecut sfârșitul verii lui 2012 într-o veche casă de la țară din zona Grapeseed, care îi aparținea comandantului unității.
Se odihneau și își refăceau forțele după o misiune lungă în timpul Bătăliei de la Damasc.
Soldații de profesie plănuiau să rămână în Grapeseed până la iarnă, dar planurile le-au fost spulberate de explozia de la Human Labs.
Explozia a avut loc în timp ce se relaxau în curtea din spate, făceau grătar și ascultau muzică.
La scurt timp după incident, comandantul a primit un telefon de la un vechi prieten din Garda Națională, cu o ofertă extrem de tentantă.
Plata era suficient de consistentă încât unitatea să-și întrerupă vacanța pentru scurt timp.
Obiectivul era simplu:
să apere trecerea prin Lago Zancudo de un atac armat.
Conform informațiilor primite, era așteptat un atac asupra unui convoi care evacua pacienții unui spital de psihiatrie după explozie.
Alte informații nu li s-au dat.
Nu li s-a spus câți atacatori să se aștepte, ce fel de arme ar putea avea aceștia sau ce anume se întâmplase la Human Labs.
Pe atunci însă, comandantul companiei Arrows nu a văzut nimic suspect în lipsa informațiilor.
Mai lucraseră de multe ori alături de Garda Națională.
Unul dintre principalele motive pentru care guvernul îi prețuia era simplu:
își îndeplineau misiunile eficient și nu puneau întrebări inutile.
Plata era excelentă, iar sarcina în sine nu părea deosebit de dificilă, mai ales că zona pe care trebuiau să o apere se afla la doar un sfert de oră de mers cu mașina.
Până la începutul estimat al misiunii mai era peste o oră.
Unitatea a strâns armele și echipamentul necesar și a pornit spre Lago Zancudo.
Cunoșteau bine terenul, așa că au ocupat rapid poziții avantajoase și au amenajat un mic avanpost.
După o vreme, au zărit în sfârșit ceea ce părea a fi un vehicul de escortă care se apropia.
Însă în locul celor cinci vehicule militare așteptate, era unul singur.
Acesta zigzaga violent dintr-o parte în alta, până când, în cele din urmă, s-a răsturnat chiar lângă avanpost.
Câțiva mercenari s-au repezit spre vehicul ca să-i scoată pe răniți.
În timp ce încercau să ajute, un bărbat în uniformă militară s-a năpustit brusc înainte și l-a mușcat pe unul dintre ei de braț.
Mercenarul rănit l-a lăsat inconștient pe soldatul înnebunit cu o lovitură de pat de armă, l-a legat cu o frânghie și și-a bandajat în grabă rana.
Puțin mai târziu, în depărtare a apărut o mulțime mare de oameni care alergau direct spre ei.
Cu cât se apropiau, cu atât mercenarii îi puteau vedea mai clar.
Niciunul dintre ei nu părea să poarte arme.
Primul gând al comandantului a fost că ar putea fi atacatori sinucigași.
Dar felul în care se mișcau avea ceva profund nefiresc.
Comandantul a strigat la mulțime să se oprească.
A așteptat câteva secunde, apoi a tras un foc de avertisment în aer.
Nu s-au oprit.
Comandantul a dat ordin să se tragă pentru a ucide.
Deși poziția defensivă fusese bine aleasă, mulțimea părea fără sfârșit.
Lupta a durat doar în jur de o jumătate de oră, dar a fost atât de intensă încât unitatea a ajuns rapid aproape de epuizare.
Comandantul s-a apropiat încet de câteva dintre cadavre și le-a examinat.
O sudoare rece i-a curs imediat pe spinare.
Oamenii aceia semănau mai degrabă cu niște animale turbate.
Pielea lor avea o nuanță nefirească, galben-verzuie.
Ochii le erau tulburi, ca ai cadavrelor în descompunere.
Unii aveau chiar spumă la gură.
Nu mai văzuse niciodată așa ceva.
Comandantul le-a făcut semn oamenilor săi să urce în vehicule și l-a sunat pe prietenul său din Garda Națională.
Acesta a răspuns abia la a treia încercare.
Când comandantul a cerut furios:
„Ce naiba se întâmplă aici?”
singurul răspuns pe care l-a primit a fost:
„Nu ești plătit ca să pui întrebări.”
Imediat după aceea, apelul s-a încheiat.
În seara aceea, în timp ce unitatea lua cina și discuta aprins cele întâmplate, au observat că bărbatul care fusese mușcat arăta foarte rău.
Fața i se făcuse extrem de palidă.
Ochii îi erau roșii.
Abia se mișca.
Doar se holba la friptura lui fără să clipească, legănându-se ușor dintr-o parte în alta.
Au trecut doar câteva minute după ce membrii Săgeților și-au îndreptat atenția spre el, până când a scos brusc un mârâit amenințător și s-a năpustit asupra unuia dintre camarazi.
L-au lăsat rapid inconștient lovindu-l în cap cu un scaun.
Apoi l-au legat de același scaun.
Membrii unității erau profund tulburați de ceea ce se întâmpla.
Comandantul și-a înșfăcat furios telefonul și a sunat din nou la același număr.
Țârâitul părea să nu se mai termine.
Nu a răspuns nimeni.
Nici prima dată.
Nici a doua oară.
Nici la vreuna dintre încercările care au urmat.
Încet-încet, adevărul a început să iasă la iveală.
O explozie la un laborator cunoscut în anumite cercuri pentru experimentele sale inumane.
O mulțime înnebunită.
Un comportament care părea contagios.
Totul semăna mult prea tare cu începutul unui film despre o apocalipsă zombi.
Bănuielile le-au fost confirmate de un scurt reportaj de știri la televizor.
Comandantul a hotărât pe loc ca unitatea să rămână în casă până la evacuare.
Până atunci, proprietatea avea să devină fortăreața lor.
Chiar în aceeași seară, au întărit gardul cu toate materialele pe care le-au putut găsi.
Mai târziu în noaptea aceea, doi membri voinici ai unității l-au dus pe fostul lor camarad în pivniță.
Înainte de asta, și-au acoperit fiecare porțiune de piele expusă cu material gros și l-au înfășurat în mai multe straturi de bandă adezivă, pentru protecție suplimentară.
Bărbatul infectat nu mai era prietenul lor.
Acum era o amenințare pentru supraviețuirea întregii unități.
În timp ce unul dintre ei îi ținea o pernă pe cap, celălalt a scos din toc un Glock 19 și i-a tras un glonț direct în craniu.
În aceeași noapte, l-au îngropat sub un copac din curtea din spate.
La două zile după explozie, trei vehicule militare au sosit la casa de la țară.
Printre vizitatorii neașteptați se afla și vechiul prieten al comandantului din Garda Națională.
Când cineva atât de important venea personal în vizită, situația era clar serioasă.
Le-a oferit celor de la compania militară privată un nou contract plătit.
Urmau să ajute Garda Națională să apere orașul, pentru că conducerea țării hotărâse să separe San Andreas de teritoriul infectat prin construirea unui Zid uriaș.
În schimb, aveau să fie plătiți generos.
Comandantul a acceptat cu o singură condiție:
după finalizarea construcției Zidului, el și oamenii lui aveau să fie evacuați în interiorul orașului.
Așa au trecut următorii doi ani.
Compania Arrows a lucrat alături de Garda Națională, apărându-i pe muncitorii obișnuiți de valurile de zombi care îi atacau în timpul construcției Zidului.
Când ultimele lucrări ale proiectului au fost finalizate, unității i s-a spus să aștepte câteva zile, până când evacuarea lor în oraș avea să fie aprobată oficial.
Au trecut câteva zile.
Apoi o săptămână.
Apoi o lună.
Niciun răspuns nu a mai venit.
Până la urmă, nu au mai văzut niciun motiv să aștepte.
Acesta a devenit punctul de cotitură din istoria lor.
Fuseseră oameni care lucraseră aproape exclusiv pentru guvern.
Oameni care avuseseră încredere în el.
Acea versiune a companiei Arrows nu mai exista.
Acum existau doar Săgețile:
oameni dispuși să facă orice era necesar pentru a supraviețui.
Oameni dispuși să-l ajute pe cel care plătea cel mai mult.
Din acel moment, principiile nu au mai însemnat nimic pentru ei.
Conta doar profitul personal.
La ce altceva te-ai putea aștepta de la o lume care se îneacă în Apocalipsă?
La zece ani după explozia de la Human Labs, Săgețile își oferă în continuare serviciile ca mercenari cu o vastă experiență.
Totuși, din cauza celor trăite în lupta pentru supraviețuire de-a lungul Apocalipsei, nu își mai limitează serviciile la organizațiile guvernamentale.
Semne distinctive
Săgețile au câteva trăsături ușor de recunoscut:
uniforme militare stricte în nuanțe kaki, păr legat îngrijit sau aranjat cu atenție și folosirea frecventă a expresiilor și citatelor militare în conversație.
Trăsături unice și comportament
Săgețile nu au voie să formeze alianțe cu facțiunile, deoarece pentru ei banii sunt întotdeauna pe primul loc.
Totuși, ca mercenari profesioniști, le este permis să încheie contracte cu alte organizații — inclusiv cu agenții guvernamentale.
Tip de comportament: neutru.
Curiozități
Sub unul dintre copacii de la baza Săgeților se află mormântul unui mercenar care s-a infectat după ce a fost mușcat în timpul misiunii lor din prima zi a apocalipsei.
Inițial, Săgețile au fost desemnate să păzească ruta care urma să fie folosită pentru evacuarea pacienților spitalului de psihiatrie — oamenii care mai târziu aveau să devină Raiderii.